Stari

Am învăţat că oamenii nu sunt mereu ceea ce par a fi. Ori îţi imaginezi un pisoi blând, când de fapt ai în faţă un leu feroce gata să atace, ori crezi că vorbeşti cu vreun zmeu, dar nu realizezi că totul e o mască…
Am mai adăugat câteva pilde încă nedezvoltatei mele sfere de interacţiune cu oamenii. Am încercat să analizez, să nu judec din prima şi să nu dau verdicte. Am continuat însă să nu văd lucruri esenţiale, chiar dacă mi-am pus ochelari pentru citit… caractere.

Nu sunt ceea ce poate că mi-aş fi dorit să fiu şi nici măcar nu mă simt împlinită pe vreun plan. Ba mai mult, sunt suficiente momente în care mă simt singură… Dar nu neg faptul că eu însămi caut singurătatea asta. Ca de altfel, nefericirea. Îmi e sete de nefericire şi de lacrimi. Lacrimi… uscate. Mascate de vorbe de încurajare pentru alţii şi de noduri în gât. Pentru că adevăratele lacrimi aşa sunt, uscate. Nu încape vorbă de apă sărată… Aceea e marea, care vara îmi pârleşte obrajii şi mă îndrăgosteşte aiurea, la întâmplare. Doar ca să am la ce mă gândi iarna…

Tot nu am reuşit în totalitate să duc la bun sfârşit ceea ce am început, iar pe parcurs mi-am pierdut deseori interesul. Şi când interes a fost, planurile pe termen lung din minte mi-au râs în nas şi mi-au înşelat aşteptările.
Dar mi-am dat seama de un lucru: nu o să mă găsesc niciodată. Aşa că probabil nu mă voi mai căuta, iar totul pur şi simplu se va întâmpla. Sunt alta mereu, deci o căutare a propriului eu ar fi şi de-acum încolo o încercare mult prea dificilă.

Încă sunt naivă şi încă mai cred că pot schimba lumea. Încă mai cred că el mă aşteaptă undeva, că mă va iubi necondiţionat şi că voi sta pe o terasă micuţă şi romantică la o cafea, într-un orăşel cu lumină caldă şi cu oameni binevoitori, scriind poveşti…