“Am dormit la el. E ultima dată! Vorbim la cafea mai multe”
Mi-a trimis mesajul ăsta la 6 dimineaţa… ceva s-a întâmplat cu siguranţă!
Am vrut să o sun, dar nu mi se părea potrivit, dacă era ceva urgent, o făcea ea.
Sper totuşi să nu fie nimic grav. Sau rău. Nu, de rău nu poate fi!
La 8:30, ea mă aştepta deja la aceeaşi masă de la geam, încordată, sorbea din ceaşcă uitându-se atentă afară. S-ar fi zis că urmărea pe cineva sau că aştepta… pe cineva.
Mă vede, lasă cafeaua repede pe masă şi se ridică. Îi vine să plângă. Abia se abţine.
“Gata! S-a terminat pentru totdeauna! Îţi interzic să îi mai pomeneşti numele vreodată! Nu vreau să mai aud de el!”
Îmi spune toate acestea cu un râu de lacrimi adunat în jurul ochilor. O văd cum se îneacă în ele, încercând să le ţină în frâu.
Nu îi place să plângă în public.
“S-a terminat!! E ultima oară!”
O privesc şi văd aceeaşi îndrăgostită din iarna lui 2008 care alerga după primii de fulgi în lumina felinarelor, mulţumindu-i Celui de Sus că i l-a scos în cale pe el!
O văd şi acum la fel de îndrăgostită şi ştiu că în profida de ceea ce spune, nu simte nimic din toate acestea! Nu poate să renunţe la el, căci, după cum îmi spunea ieri, “paşii o îndreaptă mereu spre el”.
Mereu se va târâ în genunchi să o primească înapoi.
Să o ierte nici ea nu ştie pentru ce, dar să o ierte.
Să nu o mai alunge, căci îi este frig fără el. Îngrozitor de frig.
E o iubire care îi stă scrisă dincolo de suflet, e scrisă pe trup, în sânge.
“Ştii, aseară am ieşit de aici şi l-am sunat pe Mihai, să vină să mă ia… l-am aşteptat 10 minute, după care m-a anunţat că s-a blocat în Pasaj şi nu are cum să mai ajungă… Şi ghici ce? Ceasul era aproape 20:00, nu voiam să merg, îţi jur! Nu voiam! crezi că mie îmi place să fiu atât de slabă? crezi că nu ştiu că el face ce vrea din mine şi mai ales că e perfect conştient de asta?
Ooo.. dar le ştiu prea bine, doar că mi se făcuse un dor teribil de a-l vedea, de a-i simţi mâinile ferme îmbrăţişându-mă.
La 20:15 bocăneam la uşa lui… “
Nu voiam să o întreb mai multe, citeam tragedia în ochii ei.
“Dimineaţa, pe la 5, îl trezeşte telefonul, cred că a primit un mesaj. Mi-a spus doar atât: “trezeşte-te, trebuie să pleci. S-a terminat definitiv! Te rog să nu mai baţi la uşa mea!”"
Şi-a ascuns faţa în palme şi a început să plângă încetişor şi cu suspine.
De acum vor urma nopţi albe, îşi va schimba din nou tunsoarea, va cheltui sume exorbitante pe haine, bijuterii şi alte mărunţişuri de care nu are nevoie, sau în cel mai bun caz se va refugia în citit…
O perioadă se va refugia în casă, nu va merge nici la serviciu, toată lumea va întreba de ea şi eu voi avea “onoarea” de a le spune că are gripă, că deh! aşa ea ea, “sensibilă cu gâtul”, aceeaşi scuză patetică de fiecare dată.
Poate că de data asta va fi altfel…
Poate va fi mai rău.
